S-a intamplat asa, viata a venit peste mine, si eu a trebuit sa ma descurc cu asta!
Am vazut niste scaune intr-o vitrina, in fiecare zi, stand la semafor, aceleasi scaune albe, superbe si am decis ca trebuie sa fie ale mele dar ca imi trebuie o casa renovata pentru asta. Numai ca uneori, viata te arunca mai departe decat crezi, asa ca acum, dupa 3 luni, sunt in casa noua (nu renovata!) cu scaunele mele albe noi, o masa si un pat, drept singur mobilier.
Ma uit in urma la ultimele luni de nebunie si inca am senzatia de ireal...Timpul uneori se comprima, devine dens si ne face prizonierii lui, cu sau fara voie. Nu e rau, asa e sa fie, important e insa sa nu uitam sa ne recastigam dreptul nostru la noi.
Acum mi-e dor de de tihna, de alint, de micile noastre bucurii... asa ca in seara asta, prima seara linistita, ma intorc in urma la ultimele mele podoabe, si le scot abia acum in lume...
Le am facut cu mult drag, caci am pornit de la tehnica unei artiste pe care o iubesc enorm, Christine Dumont,
Colier Dumont (click aici). Am invatat nespus de multe intalnind-o, i-am admirat pe viu creatiile si ma mandresc fiind posesoarea unui colier din mainile ei.
...mai departe, culorile si formele, au alunecat usor, pe nesimtite, pe drumul lor...
Incercari stangace inca, la care insa cu siguranta ma voi mai intoarce...
